• O lecție de actorie

O lecție de actorie
 
Scriam foarte des când eram adolescentă. Când mă lovea inspirația, mă apucam să înșir cuvinte pe hârtie. Nu conta unde eram sau ce facem. Țin minte că la un moment dat eram la mare cu ai mei și deodată, „pac, m-a lovit!” Am luat pixul cu care tata completase integrame și am început să scriu pe cartonul rămas de la niște gogoși cu ciocolată pe care tocmai le savurasem. Nu erau gânduri foarte coerente sau idei care să schimbe lumea, dar mă ajutau să mai eliberez o parte din miile de întrebări care îmi șuierau prin minte și pe care, de cele mai multe ori nu aveam cu cine să le dezbat.
 
Cred că scrisul poate fi terapeutic. Atunci când așterni vorbele cu pixul pe hârtie, parcă toate curg altfel, parcă nu mai simți blocajul care apare de multe ori între răceală tastaturii și-o minte înfierbântată, fiindcă te conectezi altfel la acea coală albă de hârtie.
 
În ultima perioadă am tot ascultat conferințe și interviuri, mi-am petrecut timpul cu nasul în cărți și îmi dau seama că, pe măsură ce aflu și cunosc mai multe, mi se pare că de fapt nu știu nimic. Am început să observ cu atenție oamenii, cât și pe unde pot să fac asta în această perioadă. M-am gândit, deseori, că mulți dintre ei nu știu care le este rolul în societate, în propria viață. Mi-am amintit niște lucruri pe care le scriam în vara lui 2002 pe plajă la Năvodari: „Cine suntem și de ce suntem aici? De ce ai nevoie să fii fericit și cine îți garantează că fericirea e ceva real? Eu cine sunt? Dar voi?”. Atunci, ideile curgeau mai departe în același sens, eram o adolescentă care avea nevoie de răspunsuri, iar în jur mi se părea că nu le puteam găsi, fiindcă nu avea cine să mi le ofere, trebuia să caut.
Azi lucrurile îmi sunt un pic mai clare, nu cu mult, stați linistiți, dar cel puțin îmi dau seama de felul în care trebuie să mă apropii de fiecare rol social în parte. Mă bucur de căutare și de fiecare întrebare. Am cunoscut femei care vând în piață și care știu mai clar și mai evident cine sunt și ce pot și au un discurs coerent și „asumat” în comparație cu manageri sau jurnaliști care nu au curaj să își asume propria identitate. Cum îți dai seama când un om nu știe cine e? Atunci când nu are curaj să te privească, atunci când ochii lui te evită, când se pierde în tehnologie și detalii, atunci când nu are nici un fel de contact vizual cu cel din fața lui... Iar a ști cine ești sau a căuta să te înțelegi mai bine pe tine și pe ceilalți e unul din cele mai importante lucruri.
 
Cred că asta ne învață actoria, asta e una dintre marile ei puteri, avantaje, să îți deschidă mintea, sufletul spre cine ești cu adevărat, să te determine să-ți asumi rolul în fiecare secundă. Chiar dacă ești elev, prieten, mamă, iubită, soție, șofer și așa mai departe, indiferent de context. Să trăiești conștient de fiecare moment în care te regăsești și să fii tu. Așa cum ești, indiferent dacă le place altora sau nu. Când te place toată lumea, atunci chiar că nu mai știi cine ești, pentru că, deseori, oamenii care sunt pe placul tuturor sunt și cei care încearcă să-i mulțumească pe toți și atunci uită de nevoile lor. Așa că mai bine și mai simplu e să fii TU.
Așadar, dacă te-ai uita acum la tine într-o oglindă imaginară, ce rol ți-ai atribui?