• Sansa vietii tale

Șansa vieții tale
          După primul film eram nerăbdătoare să văd ce o să se mai întâmple. Aveam 21 de ani și mă gândeam că vor urma atât de multe proiecte încât n-o să le pot face față, că celebritatea o să mă prindă din urmă și nu o să mai pot merge liniștită pe stradă… După terminarea filmărilor la „Cele ce plutesc”, când m-am întors acasă, la Iași, toată famila a venit în vizită să mă vădă, să mă întrebe: cum a fost, ce-am făcut, cum e la filmări? Le explicam cu zâmbetul pe buze cum ne trezeam la 5 dimineața și filmam pe malul Dunării în frig și noroi, cum bătea vântul de simțeai că o să te ia cu totul pe sus și cum trebuia să mă împrietenesc cu o duzină de câini nu tocmai simpatici, dar alături de care jucam în film, cum alergam prin câmpul cu pepeni în cizme de cauciuc și spălam roadele pământului în apa Dunării, care era rece ca gheața. Ei mă priveau contrariați și mă tot întrebau: de ce-ai vrea să faci asta? Le răspundeam, de fiecare dată, că îmi place!
„Dar mi se pare foarte greu și degradant… și cred că e foarte obositor, nu?”, mi-a spus la un moment dat mătușa mea. Era prima oară când mă gândeam, pe bune, dacă o fi ceva în neregulă cu mine de-mi place așa de mult să fac treaba asta și oare de ce toate locurile și lucrurile noi îmi stârnesc curiozitatea și creativitatea? Le povesteam cum tranșam carne de porc și cum mă spălam pe picioare la cișmeaua din gară, iar mama se uita la mine spunând: „Păi acasă n-ai fi făcut niciodată treaba asta!". „Ei, dacă nu era în fața camerei…", a răspuns tata cu ironia lui absolut delicioasă. Cumva, acea întâlnire m-a transformat instant din „vedeta” care face film în „fata ciudată care face film și îi place”. Dar valul ăsta de amuzament și ironie a trecut repede, ai mei m-au susținut mereu, deși îmi mai sugerau din când în când să mă angajez la Teatrul National din Iași și să stau liniștită acasă, să mai joc într-un spectacol și să-mi văd de viața frumoasă și calmă din Târgul Ieșilor. Dar cum planul ăsta nu a fost niciodată pe gustul meu, am continuat să visez.
Până într-o zi când m-a sunat cineva de la producția filmului „Cele ce plutesc” și m-a chemat la București. Urma să iasă filmul în cinema și își doreau să înceapă promovarea. Am mers la ședința de la agenție și prima propunere din partea lor a fost să pozez în Playboy, inconjurată de câini, fiindcă sperau că „asta ar aduce lumea la cinema”. M-ar fi plătit, desigur, și aș fi putut să primescs cadou o operație de mărire a sânilor cu promisiunea că după intervenție, să mai fac un pictorial „incendiar” în aceeași revistă. Privindu-i și ascultându-i pe domnii din fața mea, simțeam cum mă sparg în mii de bucăți, ca un bibelou din vitrina bunicii. Îmi țiuiau urechile, nu le mai auzeam clar restul cuvintelor, așa că le-am zis că mă gândesc la asta. Când mi-au spus „asta e șansa vieții tale”, m-am ridicat politicos și am plecat. Iar în troleibuz mi-am pus muzică la maxim în căști ca să nu-mi mai aud gândurile. Am coborât cu câteva stații înainte să ajung acasă, fiindcă abia îmi târâiam picioarele, mă simțeam rău, îmi venea să urlu, mă năpădiseră dezamăgiri și frustrări, toate în același timp. Dar am făcut exerciții de respirație și ușor, ușor m-am liniștit. Știam, de fapt, răspunsul din clipa în care mi-a fost adresată întrebarea. Totuși, era șansa mea… de a refuza!
Când le-am spus producătorilor că nu vreau să fac asta, au fost dezamăgiți și nu m-au inclus în campania de promovare filmului, dar nici n-am mai colaborat niciodată. Cu toate astea, în anul respectiv primeam 2 nominalizări la Gala Premiilor Gopo pentru rolul Magdei – „Cea mai bună actriță” și „Tânăra speranță”. N-am câștigat, dar acolo am cunoscut-o pe Luiza Pârvu și alături de ea am făcut trei scurtmetraje. Tot acolo l-am întâlnit pe Dan Chișu, alături de care am făcut „București Non-Stop” și pe Andrei Gheorghe care m-a distribuit în „Planșa” și alături de care am făcut și serialul online „CASTiNG”. M-am întrebat în ce fel m-ar fi ajutat, de fapt, în meserie, un pictorial nud în revista cu iepurași. Și mi-am spus mereu că uneori e vorba despre cât de curajos e să spui nu. Poate că mi-ar fi fost de folos acei bani, până la urmă locuiam într-o garsonieră mică, nu aveam mașină, dar pentru mine actoria n-a fost niciodată despre asta. Respect toate opiniile și alegerile, admir curajul și relaxarea celor care fac pictoriale artistice sau de orice fel. Mie, însă, acest tip de expunere nu mi se potrivește. Mi-ar plăcea, totuși, ca marele public să facă o distincție între actori și celebritățile cunoscute doar prin pictoriale. Printre altele, și acesta e un motiv pentru care acceptăm cu greu sau folosim rareori cuvântul „vedetă”, deși prima definiție din dicționar ne favorizează.
În aceste vremuri, însă, indiferent de notorietate și modalitatea ei de a fi obținută, trăim o schimbare profundă. Dincolo de poveștile noastre păstrate la sertar, mărturisite online sau de cele expuse la TV, cel mai important lucru este responsabilitatea. Este esențial să avem grijă de noi și unii de alții nu doar acum, ci pe tot parcursul vieții noastre, să facem alegeri înțelepte, să ne gândim la siguranța noastră și a altora, să încurajăm educația și comportamentul responsabil. Sunt fericită și împăcată cu fiecare alegere făcută în carieră și în viața personală, iar cel mai important pentru mine, în această perioadă, e să-i știu pe ai mei sănătoși: familie, prieteni, colegi, publicul din teatrele și cinematografele din țară și din lume, toți semenii mei. Să stăm acasă, să ne îngrijim, să fim aproape unii din ceilalți comunicând telefonic sau online, să încercăm să mâncăm sănătos și să găsim soluții creative.
Pe curând,
Olimpia.
#staiacasa