• Noi doi

Noi doi
 
Eu eram în sufragerie, el era în dormitor, teoretic trebuia să doarmă la prânz, deci era momentul ideal pentru mine să filmez monologul ăla care mă aștepta de ceva timp și pe care-l repetam zi de zi în minte, în timpul activităților casnice. Mă spălam pe dinți, în mintea mea era „yes I ate the divorce papers”, dădeam cu aspiratorul „I, love you, you fool!!”, puneam supă pe foc: „Paul loves me more!” și tot așa replică cu replică, iar azi era ziua ce mare! L-am obosit bine, am făcut câteva ture cu bicicletele prin cartier așa că o să doarmă buștean în timp ce eu o să joc în sufragerie, ca o adevărată Antigona cu telefonul în record mode și cu toate simțurile activate.
 
Zis și făcut! Copilul era în pat. Eu îmi pregăteam cu atenție scena, aranjam camera, luminile, testam unghiul perfect, mutam mobile, trăgeam draperii, schimbam cămășile una după alta, pentru că nu mi se părea nimic potrivit, mă dădeam cu ruj, apoi mă ștergeam și tot așa! Nehotărâre dusă la extrem pe fondul agitației maxime venită probabil la pachet cu toate cele… am și uitat câte zile de autoizolare, dar mă simțeam aproape ca pe un set adevărat! Mai fac o tură până în dormitor să mă asigur că e liniște și pace. Da, se doarme.
 
Revin pe „set” să mai dau textul, mă mai uit pe replici, totul pare în ordine, sunt gata. Asta e, hai cu prima dublă: “Yes! I ate the…”, se aude o alarmă, am o fereastră deschisă, pentru că lumina naturală e perfectă pentru filmările din sufragerie. Mă opresc, un astfel de zgomot pe fundal ar fi deranjant. Nu-i nimic, am energie, sunt abia la început, pot să fac asta! E un monolog de 5 minute. Alarma se oprește, dau play din nou, încep, merge, mă încarc, replicile vin una după altă, mă cert cu el, îl disprețuiesc, apoi îi spun cât îl iubesc și cum nu aș vrea să ne despărțim vreodată, totul merge perfect! Mai lipsesc aplauzele de la final și… gata! Cred că îl am, mă așez pe canapea cu telefonul în mână, încep să verific, mă uit la imagine, cadrul e bun, totul pare bine, lumina e bună, sunetul bun, am respectat pragurile, am ținut ritmul, a fost bine. Până la un moment dat când… stai așa… ce am acolo? Dau zoom, ce e aia? Ah nu! Azi dimineață, când încă mai leneveam în pat, Sasaha îmi făcuse o inimioară cu carioca pe gât, adică un pic mai jos, între claviculă și gât. Nu, nu pot să îl las așa, se vede, dar nu se vede foarte mare și totuși… tatuajul nu face parte din peisaj. Adică monologul este despre o trădare în dragoste, dar inimioara aia clar nu-și are locul acolo. Măcar dacă știam, aș fi jucat-o cumva, ar fi fost parte din personaj, dar așa… nu, nu merge! Mă duc la baie să o șterg! Merg pe vârfuri și încep operațiunea carioca, se ia relativ ușor, doar că m-am înroșit al naibii de tare. E ok, puțin fond de ten și gata, am rezolvat problema.
 
Mă întorc pe „set-ul” improvizat, mă adun câteva secunde și gata dau play. Mă simt încrezătoare, asta e, două duble și după aceea pot să ies pe terasă și să stau la soare până se trezește copilul. Becul roșu începe să pâlpâie. Motor, acțiune, îmi zic în minte și hai, monologul curge, emoția se declanșează, dar… stai! Pâlpâie ceva la telefon, trag cu ochiul, aaaa: „not enough space”! Of, trebuie să mă opresc. Încep să șterg frenetic filmulețe, fotografii, mai oftez când dau peste imagini din vacanțe, de pe la filmări, dar nu mă las furată de peisaj, continui, trebuie să trimit clipul până la ora 17.00, mă țin conștiincios de treabă, gata, acum telefonul e liber și pregătit să filmeze.
 
Închid ochii pentru câteva secunde, îmi dau răgaz să respir, să ignor toate micile probleme, cum ar fi faptul că stau pe o margine de pat pentru a avea cadrul perfect, că telefonul e în echilibru rezemat de niște cărți și că îmi e teribil de cald cu geaca pe mine, dar așa începe monologul, renunț la ea după primele replici. Dau „rec” și încep să curgă vorbele. Mă cert din nou cu soțul imaginar, îmi fac procese de conștiință, totul decurge confom planului, dar la un moment dat mi se pare că se mișcă ceva… Parcă e ceva acolo, trag cu ochiul, dar nu mai am timp să reacționez, Sasha îmi sare direct în brațe și începe să mă mângâie pe cap, „Nu mai plage mami, te rog. Ce te doare? Gata, eu sunt aici.” Rămân înmărmurită, apoi încep să rad, copilul nu mai înțelege nimic, buimac de somn a intrat peste mine în camera și m-a surprins fix în clipa în care emoțiile își luaseră avânt. Am oprit camera și i-am oferit copilului cea mai mare îmbrățișare. „Mami, sunt bine, era doar un text pe care îl spuneam în fața camerei.” „Adică era un rol? Ca la teatru?” „Da, Saș, fix ca la teatru, dar…fără spectatori.” „Ce bine, mami că n-ai nimic! Hai, mai spune o dată, că eu stau aici lângă tine.”
Îl privesc așa mare cum e acum și înțelept, pregătit mereu să-mi sară în ajutor, gata în orice clipă să facă o glumă sau să îmi dea sfaturi ca un om mare. Pun din nou camera, refac și cadrul, iar el îmi spune „motor, acțiune” și zâmbește cu dragoste. Încep monologul, reușesc să-l duc până la capăt, timp în care el a stat lângă mine și mi-a urmărit fiecare gest. La final a aplaudat, m-a luat în brațe și mi-a spus: „Mami, e foarte emoționant chiar dacă nu înțeleg nimic din ce zici tu acolo!”. Asta a fost cel mai frumos și mai surprinzător compliment venit din partea omului meu mic și cu sufletul curat, care simte și înțelege mult mai multe decât îmi închipui eu.
 
Când era bebeluș și îl țineam în brațe, îi sopteam mereu la ureche „mâncate-ar norocul” și el zâmbea cu gurița lui fără dinți și gropițele minuscule. Acum are 5 ani și e partenerul meu de carantină, iar eu sunt partenera lui de joacă. Împreună cu el simt că pot face orice, nimic nu mă sperie, nimic nu mă doare, asta am simțit de când am devenit mama: că sunt nemuritoare, pentru că amintirea mea va dăinui mereu în ochii lui desenați parcă în detaliu cu penița. Chiar și în perioada asta când încerc să mai lucrez câtev ceva de acasă, să rămân în contact cu oamenii cu care lucrez, să mai dau un casting, să mai fac un live, el a fost mereu înțelegător și m-a răsplătit cu răbdare și generozitate. Când mă uit în urmă la toate greutățile, la nopțile fără somn, la zilele petrecute în spital la căpătâiul lui, la despărțirile pe termen scurt când ieșeam plângând pe ușă pentru că trebuia să plec la filmări, la toate momentele în care a țipat, s-a răzvrătit și n-a avut răbdare, îmi dau seama ce poveste frumoasă am construit împreună, cât de mult a crescut și că acum la 5 ani este fix așa cum mi-am imaginat că o să fie.
 
Să ai un copil e uneori copleșitor, iar în perioada asta poate fi foarte obositor, dar toată energia și bună dispoziție de la el vine, așa că îți mulțumesc, puștiule drag că m-ai ales pe mine!