• Conversatia din Joia Mare

Conversația din Joia Mare

 
       Se aude telefonul sunând insistent. Deschid ochii pe jumătate. Sasha doarme liniștit lângă mine, deci e devreme. Probabil foarte devreme, dacă el încă nu s-a trezit. Închid ochii la loc. Telefonul nu mai sună. Mă întorc pe partea cealaltă și ațipesc. Din cealaltă cameră, se aude din nou soneria. Ca o bormașină care bârâie în singura zi în care poți să dormi dimineață. Simt cum îmi crește pulsul. Mă opun. Nu, n-am de gând să mă ridic din pat. Refuz! E probabil foarte devreme. Sasha începe să se foiască în pat, dă semen că și el e deranjat de sonerie. Deschid ochii. Respir adânc și mă rog să se oprească din sunat. Cred că mi-a înțeles hate-ul. Duhul telefoanelor mă ascultă. Mă relaxez din nou. Dar somnul nu mai e, iar mintea mea începe să lucreze. Oare cine o fi? Oare de ce a insistat? Dacă mai sună o data, mă duc să răspund. Și mă rog să nu mai sune. Surpriză! Sună din nou. Aia e, mă ridic din pat și mă duc spre sufragerie. Sunt pregătită de luptă. Este inadmisibil să suni la ora asta! Mă uit pe ecranul telefonului, e… mama! Inima o ia la fugă, încep să am emoții, de ce mă sună la ora asta? Sigur s-a întâmplat ceva acasă. Îmi dreg vocea și răspund cu sufletul la gură:
- Da, mama.
- Olicica, ce faci, de ce nu răspunzi?
- E ora… (mă uit la ceas) e 7, mama! S-a întâmplat ceva?
- Ah, e așa devreme? Dacă mă trezesc pe la 4, aveam senzația că suntem pe la prânz. Râde. Ei lasă, du-te să te culci și sună-mă când te trezești.
Dau să închid, pe urmă îmi dau seama că oricum nu mă mai ia somnul, așa că, la naiba! Intru în capcană.
- Nu, spune-mi că și-așa nu mai pot adormi la loc.
-Bine, îmi răspunde mama,  ca și cum s-ar fi așteptat oricum la asta. Deci, aici pe ecranul de la laptop… (Laptop?! A spus laptop?! Deja simt cum îmi crește tensiunea și încep să scot flăcări pe urechi, dar mama continuă relaxată de la celălalt capăt al firului) îmi apare un scris în engleză când deschid la poze, și am promis să-i trimit vară’mii rețeta de pască cu ciocolată și nu stiu de ce nu reușesc, că azi e Joia Mare și se coace, i-am pregătit un video cu de toate, dar nu mă lasă să îl trimit.
Nu, nu, e ireal, m-ai trezit la ora 7 că să purtăm discuta despre laptop, o discuție pe care o purtăm frecvent și în care eu o fac pe traducătorul de serviciu, ca de cele mai multe ori să ajungem să ne certăm la final?! Dar îmi păstrez calmul, suntem în prag de sărbătoare, nu vreau dispute inutile.
- Așa și ce scrie?
Începe să îmi citească pe litere. PE LITERE, la 7 dimineața! Mă adun și încerc să ascult cu atenție:
-  Așa, aici la poze scrie așa: N, O, T care cred că e NU, da?
-  Da, e “not”, mai departe.
-  Hai că știu și eu un pic de engleză, vezi, n-am făcut degeaba cursurile alea de începători, am luat 10 la examen și…
-  Mama, hai spune ce scrie acolo.
-  Așa, da, deci NOT, E, N, O, U, G, Oli mai ești acolo?
-  Da, mama, te ascult, H, e ultima litera?
-  Da, așa, E,N, O, U...
-  Da, mama scrie nu e suficient… spațiu, probabil, celălat cuvânt e, încep să îi spun și eu pe litere, S, P, A, C, E?
- Da, aia e! păi ce înseamnă, e grav?
- Nu, mama îți scrie că nu mai ai spațiu, sunt prea multe fotografii, filmulețe, documente, trebuie să mă mai ștergi din ele.
-  Vai! Păi cum să șterg, că am atâtea amintiri aici.
-  Probabil filmulețul tău cu rețeta de pască e prea lung și din cauza asta s-a încărcat toată memoria. Da’ ești pe tabletă sau pe laptop?
-  Acum sunt pe laptop. Păi și pot să trimit?
- Da, poți să trimiți. Dacă vrei, poți să ignori mesajul ăsta, nu-ți afectează calculatorul cu nimic, dar e posibil să nu mai poți adăuga poze sau filmulețe în galerie de acum încolo.
Gata, aia a fost, îmi zic, am scăpat ieftin, pot să mă duc să mai lenevesc un pic.
-   Păi bine, mama…
-   Și acum, cum fac să trimit filmulețul pe facebook?
 
Stai că n-am scăpat așa ușor.
 
-  Ți-am explicat de zeci de ori, mama.
- Da, mi-am notat aici totul, stai să-mi schimb ochelarii. Deci, deschizi Facebook, intri în mesaje, selectezi persoana căreia vrei să-i trimiți mesajul, gata am făcut asta și pe urmă? Că nu înțeleg ce e cu ATTACH ăsta?  Adică să atașez, nu? Unde atașez? De unde?
- Mama, e o căsuța acolo jos, în bară, care arată ca o, caut cuvântul, o… agrafă de birou, o vezi?
- În care bară?
Pe asta nu mai știu cum s-o mai explic.
- Adică acolo sub mesaj, unde sunt și fețele zâmbitoare.
- Ah, aici, jos? Gata am gasit, o agrafa zici, da. Păi, ce fac apăs?
- Da, mama, apasă.
Încep să îmi pierd răbdarea.
-  Așa și acum?
-  Păi te întreabă acolo ce vrei să atașezi și intri în folderul în care ai video-ul și îl trimiți.
-  În ce să întru?
-  În dosarul, folderul unde ai filmulețul, în… galerie foto.
-  Păi cum să intru?
-  Mamă, selectează cu mouse-ul galeria foto!
-  Dar la mine scrie poze!
-  Atunci selectezi poze!
-  Așa, am selectat, dar nu e în laptop filmulețul e pe tabletă!
 
Creierul meu a intrat în avarie, e mai plin de erori ca laptopu mamei. Pauză lungă, nici nu știu dacă să mă enervez sau să râd, aleg a doua variantă. Încep să râd.
 
- Păi și cum vrei tu să trimiți un filmuleț de pe tabletă cu facebook-ul de pe laptop?
Începe și ea să râdă.
 
- Păi nu știu, credeam că merge! Că n-am net pe tabletă și de acolo nu-mi merge facebook-ul.
- Da, mama, fără net nu poți! Nu crezi că e mai bine să vă sunați, să îi arăți live?
- Eh, voiam să-i fac o surpriză. Dar dacă ți-l trimit ție?
- Păi e același lucru!
- Da, așa e! atunci… Să o sun cu video și îi pun filmulețul? Așa pot?
- Da, poți să faci așa!
- Bine, Olicica, vezi că azi se vopsesc ouăle de Paști și se coace, da?
- Da, mama.
- Sasha ce face?
- Doarme.
- Parfumatul meu frumos, îmi e dor de el.
- Și mie mi-e dor de tine, mamă.
- Bine, bine, hai că mă întorc la treburi, vă pup!
 
Știe cum să evite scenele lacrimogene, știe cum să te încurajeze, iar eu știu cât îi e de greu singură, acolo, acasă. E primul an când nu sunt la Iași de Paști, când nu merg la slujba de Înviere din parohia fratelui meu și când nu îmi văd familia în jurul mesei, dar trebuie să respect niște reguli pentru siguranța tuturor. Îmi amintesc de Paștele copilăriei când stăteam până dimineață la slujba de Înviere, uneori adormeam în strană cu bunica lângă mine, iar la sfârșitul slujbei, în zori de zi, primeam pască și cozonac sfințite, ciocneam ouă roșii cu bunicii și mă întorceam acasă mulțumită. Asta am făcut ani la rând, până i-am pierdut pe bunici și obiceiurile s-au schimbat.
În fiecare an de Paști ducem lumină la cimitir, la cei care nu mai sunt printre noi, dar pe care îi purtăm în amintire și care ne-au călăuzit pașii în copilărie. Dar anul asta va fi întuneric și acolo, iar forfota de pe străzi s-a transformat în liniște, o liniște aproape dureroasă.
Auzeam azi clopotele care chemau credincioșii la denii și mi-am amintit că în copilărie săptămâna luminată era o bucurie, stăteam cu toții la slujbă până târziu, ne prindea noaptea în curtea bisericii și era ceva misterios în asta, ceva care ne fascina, aproape că nu vorbeam în drumul înapoi spre casă, eram copleșiți de emoția și sacralitatea momentului. Nu ne obliga nimeni niciodată să fim acolo, ne era drag să stăm împreună și să trăim sărbătoarea, așa cum știam noi, în sufletele noastre de copii.
Nu o să va spun că e greu, pentru că știu că asta simțiți și voi, o să vă rog doar să stați acasă pentru a rămâne sănătoși. Cu toții trăim aceleași frici, avem aceleași dorințe și temeri, dar ne putem folosi mințile pentru a cuceri panica și anxietatea care ne încearcă acum, fiindcă în puterea noastră de cumpătare stau toate! Omenirea a trecut prin crize mari și dureoase, prin războaie, revoluții și a reușit să își revină, iar tragediile din trecut ne-au făcut mai responsabili, poate, cine știe, aveam nevoie și de lecția asta. Paște chibzuit și luminos să aveți!
Pe curând, Olimpia.