• „Buna dimineata, viata!”

„Bună dimineața, viață!”
 
Ora 5 a.m, sună alarma. O închid înainte de primul semnal. Sunt trează deja de la ora 4, îmi repet replicile și încerc să întorc pe toate părțile situația pe care urmează să o filmez azi. În minte îmi sună doar „Eliza Dragomir, Dragomir Eliza, Eliza și Adrian, Matei, trădare, răzbunare, iubire!” E mantra personajului meu, practic e a mea acum, pentru că în câteva minute pornesc spre set, locul ăla magic în care mă voi întâlni cu Ilinca și Buje, cu Jesus și Silișteanu, cu Deni, Manu și Mariile, toate fețele prietenoase care îmi sunt alături de câțiva ani încoace, care m-au ținut de mână și m-au făcut să râd atunci când aveam senzația că totul e pierdut. Sunt a doua mea familie și azi, când mă întorc la ei, mă simt ca în diminețile din copilărie când plecam în tabără și mă trezeam înaintea alarmei, iar inima o lua la goană învălmăşindu-se cu gândurile, aerul rece îmi umplea plămânii, iar mama îmi așeza cu grijă pachețelul pentru drum în bagaj. Acum nu e mama cu mine, pentru că eu sunt mama și plec la serviciu, Sasha doarme lângă mine, nu-mi știe frământările, așa că mă ridic încet de lângă el și plec spre baie unde am totul pregătit de cu seară, mă îmbrac, încui ușa în urma mea și cobor la mașină. “Bună dimineața, viață!”, îmi spun, apoi îmi pun masca și pornesc spre o nouă zi. 
 
La ora 6 sunt deja în rulota de make-up, Manu mă întâmpină cu zâmbetul ei cald și cu glumele la purtător, Maria își pregătește pensulele ca un medic ce își așteaptă pacientul, Bogdana și Maria (cea mică) își pregătesc gențile de cadru, ca două școlărițe care își fac conștiincios ghiozdanul: „Ai luat sângele?” întreabă Maria, „Da, am o sticlă de juma’ de litru la mine”… Pauză, ne uităm unele la altele și bufnim în râs, e totuși 6 dimineață și noi vorbim cu nonșalanță despre sticle de sânge, răni deschise și vânătăi, fiindcă așa e viața pe set, n-ai cum să te plictisești! Echipate cu mănuși, mască și vizier, fetele mă pregătesc pe mine să redevin Eliza. 
Trăim alte vremuri acum, nu le-am luat în brațe așa cum mi-aș fi dorit atunci când am ajuns, ne-am făcut cu mâna, am zâmbit, dar am stat la distanță - cuvântul ăsta care e pe buzele tuturor, care ne amintește constant de vremurile dificile pe care le trăim.
Dar iubirea nu ține cont de asta, simt că sunt acolo pentru mine, simt că își fac treaba cu drag și cel mai important simt că ne bucurăm unii de prezența celorlalți. Începem să povestim despre momentele critice din pandemie, despre rețete și kilograme, despre sport și tratamente faciale. Le ascult cu plăcere și le văd doar ochii strălucid de încântare pe sub vizieră, știu că râd și zâmbesc pe sub mască, iar cafeaua de dimineață a devenit brusc mai aromată în compania lor. 
 
Toată lumea avea nevoie să revină la treabă, toți ne doream să fim din nou o echipă, pentru că lucrurile n-ar funcționa altfel în spatele camerelor. Fiecare department are rolul lui bine definit și când îi vezi colaborând în armonie perfectă simți că și tu ai locul tău acolo printre ei și asta te ajută și te motivează.
 
La ora 7 plec spre set, pe stradă alături de mine e Adrian Titieni, repetăm textul mergând în același ritm pe Calea Victoriei. La semafor se oprește lângă noi un om al străzii, ne privește câteva secunde apoi ne spune că ne știe el de undeva, din… pauză de gândire, „Trandafirul negru, de la Hollywood, v-am văzut la Oscaruri, vă admir.” Toate cuvintele se rostogolesc grămadă, aruncate unele peste celelalte cu o siguranță și o relaxare rar întâlnite. Se uită la noi cu ochii mari, cu o privire uimită și ușor pierdută, noi îl privim zâmbind, dar nu ne oprim din text, deși discursul ne amuză. Se face verde la semafor, pornim, el merge fix în spatele nostru și ascultă ce vorbim, politicos și liniștit, pășește fix pe urmele noastre, ar vrea să intre după noi în Casino, dar nu îi este permis, apoi dispare ca și cum n-ar fi existat niciodată. 
 
Ni se ia din nou temperatura, suntem notați în tabel, privim unul spre altul complice: „Oscaruri”, spune domnul Titieni și zâmbește dând din cap aprobator, “Da, îi răspund eu, poate o fi clarvăzător!”… Râdem și cu starea asta de complicitate întrăm la cadru. Câteva duble, câteva retușuri, iar Eliza plânge când Olimpia e fericită și ar vrea să râdă și să glumească cu echipa, să îl întrebe pe Budală dacă a mai gătit ciorbă de fasole, să ronțăie o napolitană și să mai mișune prin jurul departamenului de cameră poate mai fură meserie de la ei, dar se abține. Eliza e nervoasă, țipă, ar vrea să lovescă, își scoate ghearele ca un tigru gata să atace, Olimpia în schimb zâmbește pe dinăutru, s-a ascuns undeva într-o cameră mică de tot unde aparatul de filmat nu are acces și unde poate să rămână ea.
 
Vine regizorul, ne mai dă câteva indicații, se schimbă cadrul, ni se dau semnele în care trebuie să venim pentru a ne spune replicile, repetăm, încercăm să ne folosim de tot ceea ce ne înconjoară, să trăim fiecare moment cu intensitatea pe care o cere scenariul. Încă o dublă, încă una, nu mai știu cât e cesaul, n-am mai ieșit afară de câteva ore bune. Ritmul se accelerează, suntem în întârziere, suntem concentrați și conștienți că fiecare secundă care trece e vitală, ca un medic în sala de operații. Se schimbă iarăși cadrul, băieții de la grip se mișcă repede, directorul de imagine caută unghiul perfect, simt că e ultima dublă din prima zi de filmare și nu vreau să fie așa, am așteptat așa de mult să fiu din nou aici, că acum mi se pare că a trecut totul într-o clipă. Gata! Încă o dublă și pauză, pentru mine ziua de filmare s-a terminat, nu-mi găsesc locul, aș vrea să mai fac una și încă una până la epuizare. Echipa pleacă spre bază, acolo unde s-a pregătit prânzul, dar eu mai rămân prin încăperile în care tocmai am exorcizat niște demoni de-ai Elizei și unde s-au întâmplat atât de multe lucruri pe parcursul a celor trei sezoane. Ăla e locul unde l-am întâlnit prima oară pe Vlad, în sezonul unu, asta e biroul unde m-am certat cu Ștefan de… am uitat câte ori, iar aici am stat ore întregi așteptându-mi rândul la cadru și urmărind cu interes ce face fiecare personaj înainte de a întra în acțiune. Practic, m-am întors acasă, acolo unde fiecare amintire are sensurile și valorile ei.
 
Nu știu câți dintre oameni își fac meseriile cu pasiune, nu știu câți pot să spună „abia aștept să mă întorc la serviciu” sau „n-aș vrea să se termine atât de repede o zi de lucru”. Așa că eu mă simt privilegiată că pot să fac asta. Iar tu, cititorule, ești cel care îmi dă șansa asta pentru simplul motiv că te uiți la filme, la seriale, pentru că faci posibilă transformarea noastră de zi cu zi din fața camerelor. Fără public meseria nostra n-ar avea sens. Și eu trăiesc poveștile altor actori în diferite producții și le simt uneori pasiunea care sparge ecranul și ajunge până la mine în sufragerie. E bine că există povești care ne ajută să ne deconectăm și e foarte bine că ne oferim unii altora posibilitatea de a evada din când în când din cotidianul apăsător și uneori dezolant!