• Bucuria de a oferi

Bucuria de a oferi
        Și voi va schimbați ținutele de două sau trei ori pe zi? Vă dați cu parfum și din când în când purtați ruj roșu, doar ca să va simțiți bine prin casă?
Ce facem în casă spune multe despre fiecare dintre noi. Cum reușim să traversăm această perioadă dificilă va spune și mai multe.
Descopăr, acum, că n-am simțit niciodată cât de grea este viața femeii casnice și câtă presiune cade pe umerii ei. Poate că am fugit de gândul ăsta din disperarea de a face mai multe în afara casei, de a juca, de a lucra, de a fi stăpână pe viața mea, încercând să gestionez mai multe lucruri odată, să fiu în control, să le împac pe toate. După prima parte a perioadei de autoizolare în care am gătit zilnic, am făcut curat și am avut grijă de ai mei și doar printre picături de mine, mi-am dat seama cât de generoase și de iubitoare trebuie să fie acele mame care se ocupă nonstop doar de familiile lor. Cât de uimitoare sunt femeile care renunță la o carieră sau la școală pentru copiii lor cărora le dedică tot timpul. Și cât de importante sunt sprijinul și respectul de care au nevoie.
Poate că în fiecare dintre noi zace o astfel de femeie și cu siguranță măcar o generație din trecutul fiecăruia a avut o astfel de femeie alături, al cărei sacrificiu ne-a marcat, fără să știm, viața.
Așa cum a fost pentru mine bunica Domnița, fără de care nu îmi puteam închipui Medgidia. Era femeia minunată a cărei casă era mereu curată și mirosea a busuioc și a levănțică. Dormeam în așternuturi scrobite și pe "cearceafuri" mai albe decât în orice reclamă, iar „Răpirea din Serai” pe care o ținea pe perete în camera de oaspeți (și pe care eu obișnuiam să o pieptăn imaginându-mi că personajele sunt păpuși supradimensionate), strălucea de curațenie. Curtea, gardul, grădina, absolut totul era impecabil, chiar și la găini și la purcei era atât de curat că ți se părea că își fac siguri menajul pentru că un om cu două mâini și două picioare n-ar putea să facă asta mereu.
Bunica Domnița era o super femeie și cred că mama a moștenit de la ea spiritul ăsta de manager, reușind să fie o persoană care le poate face pe toate cât ai bate din palme. În astea 16 zile de izolare mi-am intrat și eu 100% în rolul de casnică. Nu mai gătisem decât mâncăruri simple, nimic ieșit din comun, dar în perioada asta am făcut de toate: de la supe, la clătite, orez, chiftele cu sos, prăjitură cu măr și tot așa. Mi-am amintit de mamaia (cum îi spuneam noi) și puterile ei magice - pentru că ea reușea mereu să ne gătească tot ceea ce ne doream, ne întreba dimineața ce vrem și la prânz aveam totul gata, așa că i-am urmat și eu exemplul. După doar câteva zile, am obosit cumplit. Vreau deja să comand ceva bun, să vină tanti Ana la curățenie, să mă odihnesc și să am timp și pentru mine.
Poate avem în gene și determinarea femeilor secolului trecut, mereu energice, neobosite. Mamaia le făcea pe toate și seara se punea în pat și mai citea și câteva rugăciuni, cu lampa aprinsă, în semi-întuneric de frică să nu-l deranjeze pe "stăpânul casei". Dormea singură pentru că el dormea în patul mare, de două persoane, iar ea, ca o furnică, se băga în culcușul ei, pe care de multe ori îl împărțea cu mine pentru că îmi era dor de părinți sau frică să dorm singură. Ea fost cea care m-a salvat de la moarte când aveam 6 luni și tot ea e cea care m-a învățat să împletesc, să cos și să mătur. Ne făcea mereu șosete, ciupici, veste, împletea frumos și mai făcea și goblenuri din care câștiga din când în când câteva zeci de lei, iar pe lângă toate astea a crescut și 4 copii. Oare cum o fi reușit? Era o femeie discretă, liniștită și blândă, nu se văita niciodată, spre deosebire de tataia care se plângea la fiecare pas. Azi ne plângem și noi în neștire. Ba că nu avem timp, ba că avem prea mult, ba că am obosit, ba că avem nevoie de o pauză, avem nevoie de terapii, citim cărți care ne propun sau chiar ne ajută să ne schimbăm viața, ascultăm interviuri ale unor oameni care ar putea să ne ajute să avem o viață mai bună și cu toate astea degeaba, suntem nefericiți. Am pierdut prea multe căutând perfecțiunea în locul armoniei reale.
Dar ce am câștigat în zilele astea e sentimentul plăcut de a oferi confort celor din jur. Zâmbetul interior care te încălzește fiindcă-i vezi pe ai tăi că se bucură pentru ce scoți din cuptor, pentru felul în care ai amenajat orice loc, pentru toate activitățile făcute împreună, și te hrănești astfel din bucuria oferită celor din jur. Poate că asta simțeau și ele, bunicile, străbunicile noastre, femeile acelea care făceau totul pentru familie și mai nimic pentru ele, nu doar din datorie sau pentru că „așa era rânduiala”. Știm că suntem egoiști, dar criza pe care o traversăm acum ar trebui să ne echilibreze și să ne aducă mai aproape de esență, să ne inspire să ne regăsim. Ăsta ar trebui să fie primul pas spre a fi mai umani, mai înțelegători, mai răbdători, mai deschiși, mai curioși, mai atenți la nevoi și contexte, la informare și empatie, nu la perpetuarea unor greșeli sau convingeri. Pentru că tot ceea ce facem în prezent ne pregătește pentru viitor. Iar pentru ca acel viitor frumos să existe, e important să fim cu adevărat oameni acum.
Pe curând,
Olimpia.
#StaiAcasa