• Armata optimistilor

Armata optimiștilor

    Când totul în jurul tău pare că se dezintegrează, când politicienii mint, când oamenii mor, când medicii își dau demisia, când iei parte la un război biologic și devii actor secundar în propria viață, care ți derulează de săptămâni întregi în față ochilor, iar tu te uiți la ea ca la un film de categoria C, ajungi să înțelegi că tot ce contează acum e iubirea. De asta avem nevoie, de încrederea de a ne privi chiar și de la distanță în ochi și a ne spune că suntem bine. Să transformăm "ce faci?"-ul în "cum te simți?" și grija de fațadă pentru semeni în ceva real, solid. Să stăm acasă, iar acolo să ne înconjurăm de ce ne aduce bucurie și toate asta cu speranța că într-o zi vom ieși din nou pe străzi, la concerte și în cafenele, la film și la teatru, că o să ne ducem iarăși copiii în parc și la mare și timpul o să treacă fără grabă, așa cum l-am obișnuit acum, dar cu niște lecții de solidaritate și empatie pe care să nu le uităm niciodată.
Mă tot gândesc la medici, la curajul pe care îl au mulți dintre ei, la cât de mult ne oferă din sănătatea și viața lor. Am și eu în familie oameni implicați, care sunt acolo în prima linie și mă gândesc la ei zi de zi și știu că e important să-i ajut și stând în casă. Ce bizar că de data asta această pasivitate (aparentă) poate salva vieți! Poate de asta nu mă mișc de aici, pentru a le da și lor șansa să se întoarcă acasă la ai lor teferi și să lase în urmă experiența asta, ca pe un vis urât.
Și mai știu că nu stau degeaba aici. Trebuie să mă lupt cu gândurile, cu ideile alea mici care se cațără ca iedera pe zidurile imaginației mele și care incearcă să îmi dea de furcă, să mă lupt cu inactivitatea, cu plictisul și cu fricile. Asta fac de când mă știu, îmi dau voie să îmi fie frică, din când în când, cu lingurița, în doze mici pentru a-mi da seama că e în regulă să fii speriat uneori, e parte din realitatea la care trebuie să fiu atentă. Că e în regulă să fii trist uneori, să plângi și chiar să admiți în față celorlalți că îți este greu. Și la fel de în regulă este să ceri ajutorul. Toate lucrurile astea le-am învățat odată cu Sasha, fiul meu care acum are 5 ani. În copilăria mea lacrimile, eșecul și fragilitatea erau semne de slăbiciune și alint, așa că era strict interzis să te exprimi liber, iar să spui ce simți cu adevărat în legătură cu cineva sau ceva era inimaginabil. Rușine să iubești, rușine să vorbești despre iubire, rușine să plângi și cea mai mare rușine: să vorbești despre rușine!
Dar de data asta, acum, aici am ales să mă înrolez în armata celor optimiști-realiști și să trasform, pe cât posibil ideile gri în gânduri colorate. Nu e ușor să faci nici asta, dar parcă atunci când ai senzația că totul în jur se destramă simți că e momentul să fii tu stâlpul universului în care trăiești. Așa că sunt eu aia care cântă, dansează și își propune să le zâmbească zi de zi vecinilor de la distanță doar pentru că e soare afară și sunt sănătoasă. Probabil că dacă eram pe Titanic, făceam parte dintre muzicienii care cântau înainte ca vasul să se scufunde, îmi luam vioara și mă pierdeam în sunetul muzicii. Din fericire, noi nu suntem acolo, mai sunt bătălii de purtat, războiul e departe de final și avem nevoie să găsim resurse și să le gestionăm cum trebuie. Le avem! Sunt acolo, în cartea aia care ne-a schimbat cândva viziunea asupra vieții, în filmul ăla cu final fericit care ne-a făcut să credem din nou în iubire când aveam senzația că lumea noastră s-a prăbușit, în spectacolul ăla care ne-a făcut să zâmbim încă două zile după ce am ieșit din sală, în melodia pe care o ascultam zi de zi în facultate și dansam pe ea în drum spre cursuri, în zâmbetul băiatului de care m-am îndrăgostit și în gustul inegalabil al cafelei cu lapte! Totul e acolo la un pas de noi.

Nu e nevoie să fim răi sau cinici, să arătăm cu degetul, să râdem de cei care încerca să își ușureze așa cum cred de cuviință zilele astea complicate.
Mă uit în jurul meu, pe rețelele de socializare, pentru că asta e singură lume la care mai am acces în momentul de față și îmi dau seama câtă nevoie avem unii de alții, cât de grea e perioada asta pentru unii și cât de bine se vede cine își continuă existența frumos și simplu și cine țipă după atenție. Acest țipăt plin de durere vine la pachet cu multă frustrare și nemulțumire. Oare ce ne trebuie ca să trăim în armonie cu noi înșine? Ce ne trebuie să ne respectăm și să ne ascultăm și să nu facem un circ din tot ceea ce ne înconjoară? Fiecare știe mai bine de ce are nevoie. Dar hai să fim un pic mai generoși cu cei de lângă noi. Să le respectăm alegerile și dacă nu sunt în ton cu ceea ce ne dorim noi, să mergem mai departe fără a arunca o găleată cu noroi pe pereții lor. E loc pentru fiecare sub soare sau mai de grabă, în cazul nostru, în lumea virtuală. Știu că ura naște controverse și oamenii se activează instantaneu când vine vorba de un comentariu urât, de o săgeată care nimerește drept la țintă, dar iubirea și prietenia ar trebui sa aibă întâietate. E greu să nu judeci, dar merită încercat. Așa, ca un exercițiu în vremuri de pandemie.