• Actorie, 10 kilograme in plus si o lectie pe viata

Actorie, 10 kilograme în plus și o lecție pe viață
 
„10 kilograme, 10 kilograme, 10 kilograme,”, doar asta îmi suna în minte… Regizorul vorbea despre ce urma să joc, despre locații, despre personaje și eu rămăsesem blocată la fraza: „Ca să facem diferența între surori ne-am gândit că Nina este mai plinuță, și în cele două săptămâni de pauză între prima și a doua parte a filmului, ar trebui să te îngrași 10 kilograme pentru rol”. Încercam să îmi imaginez cum o să fac asta într-un timp atât de scurt, cât de tare o să mă afecteze și îmi era frică, dar în același timp îmi doream prea mult să fac parte din proiectul regizorului spaniol Manuel Martin Cuenca. Îmi dăduse câteva zile de gândire, dar gura a început să vorbescă fără mine, în spaniola deprinsă din serialele TV: „Si, quiero hacerlo!”. Regizorul a rămas înmărmurit, poate se aștepta la reacția asta la fel de puțin ca mine. Am bătut palma pe loc, în două săptămâni urma să plec in Spania și viața mea urma să se schimbe pentru totdeauna.
 
Ce nu știa el este că în adolescență suferisem de complexul „fetei grasuțe", mă priveam frecvent în oglindă și îmi reproșam că sunt prea grasă, deși nu aveam mai multe kilograme decât acum și oricum, mai puține decât personajul Nina. Am tânjit mereu după picioare subțiri, iar după ce mi-am rupt un picior și am stat 3 luni în ghips, am văzut ce înseamnă picioare fus și am înțeles că nu sunt pentru mine! Fiecare lecție dură vine cu învățăminte pe măsură. Și fiecare provocare în meserie răscolește amintiri, complexe și gânduri de înfruntat cu atenție, introspecție și curaj.
 
Multe dintre aceste „drame” ale adolescenței s-au păstrat undeva în subconștientul meu, iar atunci când mi s-a propus rolul Ninei, au ieșit la iveală. Așa că n-am ezitat, fiindcă înțelegeam și îmi aminteam nefericirile, frustrările și singurătatea personajului, știam unde trebuie să mă întorc și ce sertare să accesez ca să o joc pe Nina, sora geamănă a Alexandrei din filmul spaniol Cannibal.
 
După acestă experiență, în care am mâncat zeci de burgeri, de porții de tortilla, de shake-uri și de cartofi prăjiți cu maioneză, a venit și experienț „Selfie”, o comedie regizată de Cristina Iacob, în care, surpriză! trebuia să o joc pe Roxy, o adolescentă plinuță și foarte nemulțumită de felul în care arată. Și pentru acel rol m-am pus din nou pe treabă, doar căpătasem experiență în domeniul dietelor de îngrășare… Doar că de data asta  am avut mai mult timp la dispoziție, am luat 10 kg cam într-o lună și am făcut cunoștință cu o echipă minunată de antrenori de fitness și nutriționiști, care stăteau lângă mine să-mi monitorizeze greutatea – kilogramele acelea trebuiau să rămână acolo pe perioada filmărilor, toți le păzeau ca și cum ar fi fost bijuteriile coroanei.
 
M-am identificat atât de bine cu Roxy și am reușit să exorcizez acolo toți demonii adolescenței. La premieră, însă, toată lumea mă felicita pentru cât am slăbit, oamenii mă tot întrebau cum s-a întâmplat asta, ce dietă minune am ținut? Da, mă întorsesem la greutatea dinainte de filmări și oricât de mult încercam să explic eu că traseul fusese un pic invers, în cazul meu, nimeni nu înțelegea: „cum adică te-ai îngrășat pentru film? adică tu erai slabă înainte?”, cu suspiciune în privire, ironie în glas. Am renunțat la detalii, răspundeam cu un simplu „mulțumesc” pentru toate complimentele și discuția continua fără alte întrebări legate de dieta minune.
 
Nu a fost ușoară nici perioada aceea. Acum mă uit în urmă și mă bucur că am trecut prin asta, mai ales că această autoizolare mă face să urmăresc kilogramele indicate de cântar la fel de des și cu aceleași emoții ca pe vremea când o jucam pe Roxy. 
 
M-am simțit invizibilă pe toată perioada filmărilor, sufeream împreună cu Roxy, fata aceea minunată care era luată mereu peste picior pentru că nu arăta ca fetele de pe coperțile revistelor. Probabil atunci s-a produs un declic în mintea mea, am înțeles că societatea/publicul/ media te vrea fără cusur sau cel puțin pretinde asta de la tine, așa că am renunțat să mai caut perfecțiunea în orice și m-am întors la mine. Acum e foarte la modă cuvântul „autentic”, dar asta am încercat să fac atunci, să trăiesc cu mine așa cum sunt. 
 
Like-urile de pe rețelele de socializare nu sunt semne de afecțiune și oricât de multe ar fi nu te fac să te simți iubită sau acceptată, asta a înțeles la finalul filmului Roxy și asta sper să fi înțeles și spectatorii, mai ales cei tineri. Era ca o pildă pe care o primeam din partea acestei puștoaice, deși eu trecusem demult de vârsta la care era ea.
 
Roxy și Nina au fost parte din mine, fetele plinuțe și simple care tânjeau, mai mult decât orice, după iubire, doar de asta avem nevoie cu toții, nu?
 
Suntem la distanță unii de alții acum, avem mințile încărcate de griji și trupurile aproape inerte, dar ar fi bine să ne scuturăm de gândurile negre, să ne privim cu blândețe, să ne iubim pe noi înșine indiferent de numarul de kilograme, înalțime, culoarea pielii sau...aprecierile din online.
 
Indiferent că facem puțină mișcare înainte sau după ce încercăm rețete noi sau că mai citim ceva interesant sau pur și simplu ne uităm la filme și seriale, tot ce contează e să avem grijă de noi și să rămânem sănătoși, acasă.