• Abia astept sa aud din nou: “Motor! Actiune!”

Abia aștept să aud din nou: “Motor! Acțiune!”
 
Sunt treizeci de zile fără nicio filmare, fără să fiu pe scenă sau la repetiții, fără teatru sau film, iar lipsa lor devine din ce în ce mai acută, ca o rană deschisă care în loc să se vindece se face tot mai mare. Probabil puțini dintre voi au fost vreodată pe un platou de filmare sau în culisele unui teatru, majoritatea trăiesc doar cu imaginea unei lumi strălucitoare și năucitoare care fascinează și intrigă deopotrivă, dar în spatele cortinei pasiunea și munca se împletesc în armonie perfectă. Azi mi-am propus să va iau cu mine prin acest labirint misterios, poate așa îmi mai trece dorul.
Să faci un film poate fi o treabă destul de obositoare. Zeci de locații, sute de replici, nopți de filmare și zile în soare dogoritor sau prin cine știe ce câmpuri, dealuri sau intersecții aglomerate, cu trecători care se opresc la tot pasul și în fața cărora tu trebuie să urli în gură mare: "Te iubesc" sau mai știu eu ce replică siropoasă la care toată lumea izbucnește în râs și la care te poți aștepta la tot felul de comentarii de genul: "Pup-o bă" sau și mai rău: "F***-o bă ". Dar, ca în majoritatea experiențelor frumoase din viață e nevoie să faci sacrificii, să fii rezistent și flexibil. Așa că mental și fizic trebuie să fii pregătit de orice. De sandale la minus 10 grade și de pardeseiu la plus 20, de două pagini de text spuse la 4 dimineața, după ce-ai stat 8 ore în așteptare sau de un partener care îl enervează constat pe regizor, iar încordarea lui se revarsă asupra întregii echipe. 
Deși pare o treaba care ne-ar putea înspăimânta pe toți și poate chiar te-ai întreba: de ce-ai vrea să faci toate astea? Ei bine, răspunsul e simplu: din pasiune. Pentru că niciodată un lucru simplu nu o să-ți aducă la fel de multă satisfacție ca unul la care-ai muncit din greu alături de alți 30 de oameni. Îmi amintesc de filmul "București Non-Stop", chiar zilele trecute vorbisem cu cineva despre el și mă felicita pentru rolul făcut acolo. Nu a fost simplă întâlnirea cu Jeny, prostituata care spera la o viață mai bună și se hotăra să fugă acasă, la copilul și la familia ei. Îmi amintesc de nopțile de filmare, când nu reușeam să tragem o secvență pentru că era gălăgie. În blocul de lângă, omanii dădeau o petrecere și noi îi rugăm să dea muzică mai încet pentru că se filmează! Ce ironie! Cui îi pasă că se filmează? Ție ți-ar păsa, dacă ar fi ziua ta și-ai avea toată gașca în vizită să vă distrați? Te-ar interesea că în blocul de vizavi o altă gașcă încercă să filmeze ceva? Iar noi sufeream. Eram distruși. Noaptea aceea de filmare ne costa mult, pe fiecare dintre noi. Unii erau departe de familiile lor, alții pierdeau bani serioși, unii își doreau să se termine mai repede totul pentru că urmau să plece în vacanță, era vară și concediile abia începeau. Toată lumea pierdea ceva sau pur și simplu suferea pntru că nu puteam să ne ducem treaba la bun sfârșit. 
Să faci un film înseamnă să iubești treaba asta, să te dedici și uneori să lupți contra curentului ca să ajungi să-l duci la bun sfârșit. Așa cum am făcut noi. I-am rugat să dea muzică mai încet și ne-au acordat o oră, primind ceva la schimb pentru osteneală. Așa că în ora aia am tras tot dialogul și prim planurile, ca să le avem curate și pe liniște, planurile generale le-am lăsat pentru mai târziu și le-am tras pe zgomot. Inginerul nostru de sunet înjura în barbă și suferea profund pentru ce se întâmpla, dar nu exista altă soluție. La cinema nimeni nu a știut asta, toată lumea a rămas cu un zâmbet trist în colțul gurii și cu sufeltul inundat de emoție când au văzut secvența în care Jeny plânge pe bancheta din spate a mașinii pentru că pierduse tot ce avea, dar nimeni nu a știut prin câte am trecut să ajungem acolo. 
Așa e cu a șaptea artă, trebuie să fii mereu pregătit! Și pentru plictiseală și pentru disconfort și să reușești, cumva, să le faci față! Să fii mereu concentrat, dar în același timp să poți glumi și cu echipa, să le zâmbești chiar dacă urmează să plângi în trei secunde și să îi lași să te retușeze, chiar dacă în timpul asta tu dai texul cu partenerul, iar în fața ta sunt patru oamnei care îți aranjează lavaliera, te piaptănă, îți curăță hainele de scame și îți pudrează nasul, toată lumea știe foarte bine ce are de făcut, așa că trebuie să-i lași să își ducă treaba la bun sfârșit, fiindcă n-ai vrea să arăți rău pe sticlă. Și ca un mic gând secret: încerc să nu uit niciodată că omul care aleargă după mine cu umbrela, cu o pelerină sau cu o pătură o face pentru costum sau pentru personaj și nu numai pentru mine. Mereu mi-a fost frică să nu mă iau prea tare în serios, iar gândul asta este mereu reconfortant!
Toate astea îmi lipsesc. Abia aștept să aud din nou: “Motor! Acțiune!” și inima să bată un pic mai tare, iar lumea din jur să se oprescă pentru o secundă, pentru a trăi cu adevărat doar acolo, în fața camerei. Mi-e dor de agitația de pe set și emoțiile dinainte de spectacol și liniștea care se lasă în sală când se sting luminile. Mă simt tare norocoasă că pot să fac ceea ce-mi place și că am avut șansa să descopăr și să mă las descoperită de actorie. Așa că îmi zic zi de zi: “hai că mai e putin și uite a înflorit liliacul, măcar acum îl poți privi în voie nu te grăbește nimeni, nu te așteptă mașina în fața casei și nici nu îți sună alarma la 5 dimineața, poți să trăiești în tihnă”, ceea ce vă propun și vouă. Creativitatea se naște din liniște, iar acum e momentul potrivit să avem grijă de ea.
Pe curând, Olimpia.